Simt sunete

Incercand sa nu am o introducere cliseica, o sa am o introducere cliseica. Asa, acum mi-am indeplinit prima misiune cu introducerea cliseica.
 Eu simt sunete. Cred ca marturisind asta cu voce tare, o sa imi aduca un bilet gratuit catre un psiholog, dar le simt. Fiecare zgomot din jurul meu este o bucata dintr-o simfonie aparte care ma ghideaza oriunde vrea ea. Acum imagineaza-ti sa ai in permanenta o melodie in fundalul evenimentelor din viata ta. Poate ar face-o mai incitanta, sau deprimanta sau cum vrei tu sa fie. Sa poti sa canti la un pian invizibil (pentru cei din jurul tau, odata ce exista pentru tine) in mijlocul unei strazi aglomerate.Sa iti petreci nostalgia pe ritmuri. Sa dansezi de bucurie in ploaie pana in punctul cand te opresti plangand pe o melodie sobra. Ce alt paradis mai pur ca acesta poate exista? Un loc mai plin de emotii adevarate exprimate mai intai tie insuti, iar mai apoi celor ce merita sa le aiba, dar asta este o alta poveste. Muzica este o emotie prin definitia ei, prin felul in care poate schimba din toate punctele de vedere o persoana, iar amalgamul acesta de sentimente furnizate de muzica se aduna undeva in bagajul nostru emotional pe care il caram cu noi spre o alta viata.
 Dragii mei, haideti sa nu ne batem joc de muzica. Creata in mod unic, rational si sentimental ne reflecta pe noi oamenii, cu frumusetea disperarii noastre si tragedia fiecarui zambet.

Victime iminente

Toate actiunile noastre au o continuitate undeva in viitor. In cazul in care facem lucruri benefice Universului, totu-i bine si frumos, dar in mare parte partile negative domina. Procentual nu pot spune ce si cum in legatura cu violenta in familie din Romania, dar ce stiu este cum poate afecta generatiile ce ies de pe mana unui parinte (sau ambilor in situatii critice) care isi trateaza copii cu multa, multa violenta. Incepand de la ignoranta, pana la urme lasate pe trupurile copiilor acestea constituie dovezi ale brutalitatii umane fara margini. Partea si mai proasta e ca acest caracter se perpetueaza si formeaza un cerc vicios in care oamenii sufera in tacere ca e vorba de cei ce abuzeaza sau victime.

Suntem obisnuiti sa invinuim in prima secunda pe cei ce aplica astfel de tratamente copiilor, dar in spatele acelei palme se afla o mare problema cu sine, un blocaj situat in comportamentul, personalitatea si realtionarea cu oamenii care nu poate fi inteles, iar asta duce la manifestari josnice si degradabile.
 in mare parte '''actorii'' princepali sunt sotiile ce incearca sa isi apere copii din calea sotului violent. Ce trist e sa spun ca  situatia aceasta e tipica, iar tacerea este scanteia ce aprinde toata povestea.
  Dar pentru cateva momente sa stam sa analizam situatia si sa ne dam seama ca fiecare "actor" al acestei tragedii are de suferit si pana in momentul in care acest cerc vicios nu se rupe sau nimeni nu intervine in destramarea acestuia, tacerea invaluie in continuare povestile nespuse ale unor victime iminente.

Ziua noastra cu 80 de cuvinte

Cuvintele dor nu-i asa? La nastere nimeni nu ne-a dat o garantie ca putem rezista tuturor cuvintelor grele ce ne sunt adresate fara mila. Nu iti ofera nimeni o reteta pe care daca o urmezi cu strictete ai sa lasi la o parte parerile si comentariile fara rost. Dar mintea noastra e conceputa in asa fel incat sa dea un rost acestor lucruri, desi asta este cu adevarat nesanatos. Asta in sensul in care chiar exista persoane ce nu se pot ridica de la nivelul plin de ceata in care se afla. Si nu e vina lor ca lucrurile acestea se intampla, ca se simt mai prejos decat ar trebui si ca nu pot vedea limpede lucrurile, prin punerea lor intr-o balanta si masurand fiecare cuvant in parte. Atunci toata lumea si-ar da seama de cat valoreaza un cuvant. Exact cum oamenii au anumite valori, cuvintele au de asemenea valori.

Un exercitiu de echilibru: Fiecare dintre noi ar avea 80 de cuvinte pe zi. Oricat de drastic suna, e de fapt un mod in care ti-ai da seama in cateva minute ca daca am avea un numar limitat de cuvinte, le-am folosi mai inteligent, pasnic si mai frumos. Nu am avea timpul si stocul necesar de cuvinte sa injuram, sa facem promisiuni pe care stim ca nu le vom tine sau sa gasim scuze josnice. 

Vanatori de recompense si oportunitati

Noi ne dorim intotdeauna lucrurile ce ne sunt interzize, lucrurile ce nu le putem obtine asa usor, sau chiar deloc. De exemplu un copil are un borcan cu biscuititi iar mama lui il pune undeva pe ultimul raft. Bineinteles ca dorinta copilului creste odata cu efortul pe care il depune sa ajunga la acei biscuiti. Cu sau fara copil sau biscuiti ideea e ca suntem niste creaturi foarte ciudate. Odata ce avem ceva nu stim sa il pretuim la adevarata sa valoare  pana cand il pierdem. Vedem lucruri noi pe care le ravnim in loc sa apreciem ce avem deja  transformandu-ne in vanatori de recompense si oportunitati. Poate ca nu toate lucrurile pe care ni le dorim sunt cele de care avem nevoie dar cert este ca dorinta se stinge iar ce ramane in urma este regretul ca am pierdut ceva mult mai valoros doar de dragul de a ne satisface o nevoie banala de cele mai multe ori. Dar cu ce pret? Cu pretul persoanelor ce nu stau mult pe ganduri atunci cand se simt neglijate si se indeparteaza. Asta pe buna dreptate in sensul in care deplina vinovatie nu le revine lor.
 Cu toate astea natura umana nu o poate invinge nimeni inclusiv incapatanarile sale, pentru ca nimeni nu invata lectia pana nu simte consecintele pe propria piele.

Corp, suflet, minte

"Ai sa darami cumva zidul care sta in calea fericirii tale. Nu stiu cum dar ai s-o faci." Asta probabil era vocea ratiunii care ma impingea sa fac un efort minim spre o anume aspiratie. Dar sunt surda. Mereu am fost cand a venit vorba de ratiune, de responsabilitaile mele morale si de forta de munca intelectuala m-am retras cu multi pasi inapoi. Pasi pe care ii regret, dar in continuare am sa bat in retragere. Mintea nu imi poate elucida acest mister, nici macar un alt organ nu poate sa faca asta, iar lucrul acesta este aproape tragic.
 Dupa ce imi suna ceasul dimineata, cu tot cu rutina zilnica, incep sa realizez ca soarele nu e asa stralucitor, ci doar orbitor. Cafeaua nu e energizanta, doar un pretext sa ma misc iar oamenii.. Oamenii sunt un alt esec al naturii, iremediabil poate. Nu imi pot afirma recunostinta fata de nimeni atata timp cat nu ma intelege nimeni. Ma aud putini, ma asculta si mai putini. Asa ajung acasa, cu ochii pe tavan si stau. stau pana ma dor ochii, pana ma dor oasele si imi simt gravitatia propriului corp ca se indeparteaza. Umiditatea din spatele ochilor s-a uscat de mult si asta a cauzat roseata ochilor mei, cand de obicei plangeam. Acum doar ma inrosesc si plec de locul faptei. Faptei? Care fapta? Fapta de zi cu zi, cea care m-a facut atat de goala inauntru. Atat de plina de nimic. Asta a cauzat ceva. Panze de paianjen peste tot. Corp, minte, suflet.

-Depresivii-

Depresiv ar trebui sa fie cel ce isi joaca rolul de om fericit pe timpul zilei, iar dupa ce trece pragul casei sale, isi termina reprezentatia, dar fara ca macar 5 persoane sa realizeze mascarada. Incepe sa rada, mai degraba, ranjeasca pe sub palarie caci ai mai pacalit o serie de oameni astazi. Dar de fapt el e singura fiinta pe care e pacalit-o, luand in considerarea probabilitatea ca persoana sa traiasca in propriul habitat fara altcineva in juru-i. Ei bine acea persoana este depresiva, iar partea cu ''totul o sa fie bine'' este placebo-ul dat de catre oamenii plictisiti de fericire. E doar un fel frumos de a spune ca nu ai pentru ce clipi, doar respiri sa vezi dubioseniile care te inconjoara, si prostia ce sporeste pe zi ce trece.
 Cand ajungi la toate de mai sus, esti intr-un punct mort pe un orizont foarte indepartat de cel normal. Poate chiar asa ar trebui sa fie, dar multe fete triste ar fi trebuit sa fie absorbite de un alt destin.Nu-i bai pentru ca  acesti oameni -depresivi- nu ies in evidenta, deci n-or sa le accidenteze calea "fericitilor". Dar in mare parte, daca intrebi pe cineva "Ce ai patit?" si el iti spune nimic, te asigur ca mereu e ceva, asa ca poti sa iti dedici 10 minute sa ii castigi increderea si sa il faci sa iti spuna, ori poti merge mai departe, fluierand pe drumul tau fara obstacole.

Cliseu

Corpul mi se schimba, mintea mi se schimba iar lumea din jurul meu face la fel. In 3 ani de cand scriu nu m-am implicat niciodata, nu mi-am facut din explerientele mele povesti. Acum pentru prima data m-am mahnit pentru ca mi-am dat seama ca s-a schimbat tot ce nu voiam sa o faca. Si nu a luat o turnura frumoasa. Ma uit in oglinda si imi dau seama ca mereu prima lacrima imi curge din ochiul stang, iar asta, stiintific inseamna ca plang din tristete.  Vad schimbarile care s-au petrecut in mine si ma urasc mai mult pe zi ce trece. Si nu cosurile pe care le acopar cu toate prostiile, cu expresia tot mai posomorata, si ridurile ce raman de la atatea zambete false.  Se aduna si ma formeaza ca om. Imi formeaza un caracter josnic si fals. Si da, ma pricep ca nimeni alta la mintit, si de aceea nici eu nu mai stiu care este adevarul in toata viata mea, chiar daca suna cliseic.
 Cand eram mica, mereu imi doream o schimbare. Zilele erau aceleasi. Zilele erau momente in care toata suferinta mea se scurgea in ritmul ticaitului de ceas, iar sufletul meu  voia sa schimbe asta. De ce sufletul? Pentru ca manutele unui copil nu pot schimba nimic. Nu sunt dintr-un film Disney in care sa descopar ca sunt speciala. Desi mereu mi-am dorit asta nu o  sa se intample. Probabil o sa ma afund in continuare in aceasi minciuna din care m-am trezit. dar o sa traiesc cu dorinta de schimbare, probabil cel mai puternic sentiment din mine.

Arta de a fugi

Incearca sa iti imaginezi cum ar fi daca intr-o zi, cu un rucsac mic in spate, te-ai urca intr-un tren la intamplare. Sa te lasi purtat de instinct si de tot ce te tine pe moment. Sa nu iti para rau pentru ce ai facut in secunda anterioara pentru ca in secunda ce urmeaza nu vei avea notiunea de ''griji''.

 Tot ce este nou iti acapareaza minte, iti scufunda gandurile negative intr-o mare abisala din care nu te mai poti intoarce. Nu vei cunoaste nimic din ce vei vedea dar o sa fie cel mai frumos sentiment. Existent. Ca un pahar de apa rece ca gheata, trantit in fata. Care te trezeste si te energizeaza. Cum iti lasi in urma locurile care aduc amintiri care aduc sentimente care aduc durere care aduc ura, care aduc disperare.Nimic nu se poate compara cu acest sentiment. Nici macar dragostea. Dragostea este ceva impartit cu un ''altcineva''. Acest sentiment il simti si resimti doar tu. tu, persoana de care uiti mai mereu. Fara acest''tu'' nu poate exista un ''ell'' sau o ''ea'' si tot asa. Pana la urma chiar esti centru universului daca o luam asa. Da esti dar in proportii dozate de cum te comporti si cum ai grija de lumea din jurul tau si de tine.

 Sa nu uiti ca ti-am spus asta. Poate intr-o buna zi chiar te vei urca in trenul din mintea ta. Trenul la intamplare care iti schimba viata. Pentru ca mereu mi-au placut lucrurile la intamplare.