Corp, suflet, minte

"Ai sa darami cumva zidul care sta in calea fericirii tale. Nu stiu cum dar ai s-o faci." Asta probabil era vocea ratiunii care ma impingea sa fac un efort minim spre o anume aspiratie. Dar sunt surda. Mereu am fost cand a venit vorba de ratiune, de responsabilitaile mele morale si de forta de munca intelectuala m-am retras cu multi pasi inapoi. Pasi pe care ii regret, dar in continuare am sa bat in retragere. Mintea nu imi poate elucida acest mister, nici macar un alt organ nu poate sa faca asta, iar lucrul acesta este aproape tragic.
 Dupa ce imi suna ceasul dimineata, cu tot cu rutina zilnica, incep sa realizez ca soarele nu e asa stralucitor, ci doar orbitor. Cafeaua nu e energizanta, doar un pretext sa ma misc iar oamenii.. Oamenii sunt un alt esec al naturii, iremediabil poate. Nu imi pot afirma recunostinta fata de nimeni atata timp cat nu ma intelege nimeni. Ma aud putini, ma asculta si mai putini. Asa ajung acasa, cu ochii pe tavan si stau. stau pana ma dor ochii, pana ma dor oasele si imi simt gravitatia propriului corp ca se indeparteaza. Umiditatea din spatele ochilor s-a uscat de mult si asta a cauzat roseata ochilor mei, cand de obicei plangeam. Acum doar ma inrosesc si plec de locul faptei. Faptei? Care fapta? Fapta de zi cu zi, cea care m-a facut atat de goala inauntru. Atat de plina de nimic. Asta a cauzat ceva. Panze de paianjen peste tot. Corp, minte, suflet.