Cliseu

Corpul mi se schimba, mintea mi se schimba iar lumea din jurul meu face la fel. In 3 ani de cand scriu nu m-am implicat niciodata, nu mi-am facut din explerientele mele povesti. Acum pentru prima data m-am mahnit pentru ca mi-am dat seama ca s-a schimbat tot ce nu voiam sa o faca. Si nu a luat o turnura frumoasa. Ma uit in oglinda si imi dau seama ca mereu prima lacrima imi curge din ochiul stang, iar asta, stiintific inseamna ca plang din tristete.  Vad schimbarile care s-au petrecut in mine si ma urasc mai mult pe zi ce trece. Si nu cosurile pe care le acopar cu toate prostiile, cu expresia tot mai posomorata, si ridurile ce raman de la atatea zambete false.  Se aduna si ma formeaza ca om. Imi formeaza un caracter josnic si fals. Si da, ma pricep ca nimeni alta la mintit, si de aceea nici eu nu mai stiu care este adevarul in toata viata mea, chiar daca suna cliseic.
 Cand eram mica, mereu imi doream o schimbare. Zilele erau aceleasi. Zilele erau momente in care toata suferinta mea se scurgea in ritmul ticaitului de ceas, iar sufletul meu  voia sa schimbe asta. De ce sufletul? Pentru ca manutele unui copil nu pot schimba nimic. Nu sunt dintr-un film Disney in care sa descopar ca sunt speciala. Desi mereu mi-am dorit asta nu o  sa se intample. Probabil o sa ma afund in continuare in aceasi minciuna din care m-am trezit. dar o sa traiesc cu dorinta de schimbare, probabil cel mai puternic sentiment din mine.