Arta nu e arta

Nu poti vorbi despre arta in termeni generali. Arta nu e arta, pentru ca nu are un contur anume, nu are o forma definita. Ea prinde imaginea pe care noi o oferim si de aici infloreste mai presus de adancurile lipsite de lumina ale mintilor noastre. Odata cu timpul, oamenii au constientizat faptul ca dezvoltarea artistica difera de la o cultura la alta, sau de la o perioada la alta, lucru ce a sintetizat pe categorii tot ce tine de pictura, teatru, muzica, sau dans. Dar nu structurarea in masa decide ce si cum; persoana pusa in fata faptului implinit decide ce forma poate lua lumea artei.

De multe ori aud bine cunoscutul slogan ''artistul moare de foame'' lucru care nu ma intristeaza, ci ma frustreaza. De exemplu, Florenta secolului al XV-a era raiul tuturor exhibitionistilor, artistilor fara frontiere si vizionarilor. In decursul acestui veac oamenii au ales sculpturile, coloanele, catedralele, picturile, muzicienii strazii si pictorii adusi la stadiul de genii, in detrimentul facilitatilor sanitare. Nu afirm in nici un fel faptul ca ar trebui sa renuntam la canalizari si sa facem muzica sau treatru in schimb, dar cred ca am ajuns in puctul in care se pot echilibra cele doua, fara a trece de partea uneia dintre extreme. 

Cu alte cuvinte noi suntem arta, in forma ei dezastroasa si divina, dar arta naste arta asa ca orice fel de artist consideri ca esti, fa lumea un loc mai divin.

Circumstante tragice

In mod normal agonia ne este prezentata ca fiind un sentiment. Un sentiment neplacut ce-i drept care apare in diferite momente doar de dragul de a ne chinui existenta. Dar mai infricosator decat orice demon sau entitate a mortii este forma agoniei. Dar ce forme poate lua un sentiment, o traire exact ca cele asemanatoare ei? Oameni, asta e raspunsul. Mi-e frica de momentul cand oamenii ajung forma agoniei, ii dau contur si o accentueaza. Ce poate sa aduca un om in stadiul de marioneta a a unui sentiment patetic, dar pe cat de patetic pe atat de puternic?

 In mitologia greaca, Homer spune ca dupa ce Zeus a vazut armonia si pacea dintre oameni acesta s-a infuriat groaznic si a trimis-o pe Pandora pe pamant pentru a se razbuna. Aceasta era o fiinta angelica fara niciun fel de pacat, dar in mana avea o cutie plina cu toate viciile, bolile, intrigile si rautatile ce ne bantuie existenta si acum. Oare bijuteria Cutiei Pandorei era agonia? Ar fi fost asta cea mai dulce razbunare a lui Zeus pentru bunatatea oamenilor?
 Lasand mitologia la o parte, oamenii inca se zbat pentru a castiga lupta dintre agonie si armonie, dar se intampla sa te lasi purtat de vanturile sortii si sa nu poti decat sa-ti oferi mintea, corpul si spiritul acestui diavol, sentiment, entitate, orice crezi ca e. Devine placut, chiar devine cotidian  la un moment dat. Cu toate astea daca esti suficient de norocos poti iesi de sub stapanirea aceasta, dar lasa urme ce se cicatrizeaza greu si raman amintite odata cu durerea

Simt sunete

Incercand sa nu am o introducere cliseica, o sa am o introducere cliseica. Asa, acum mi-am indeplinit prima misiune cu introducerea cliseica.
 Eu simt sunete. Cred ca marturisind asta cu voce tare, o sa imi aduca un bilet gratuit catre un psiholog, dar le simt. Fiecare zgomot din jurul meu este o bucata dintr-o simfonie aparte care ma ghideaza oriunde vrea ea. Acum imagineaza-ti sa ai in permanenta o melodie in fundalul evenimentelor din viata ta. Poate ar face-o mai incitanta, sau deprimanta sau cum vrei tu sa fie. Sa poti sa canti la un pian invizibil (pentru cei din jurul tau, odata ce exista pentru tine) in mijlocul unei strazi aglomerate.Sa iti petreci nostalgia pe ritmuri. Sa dansezi de bucurie in ploaie pana in punctul cand te opresti plangand pe o melodie sobra. Ce alt paradis mai pur ca acesta poate exista? Un loc mai plin de emotii adevarate exprimate mai intai tie insuti, iar mai apoi celor ce merita sa le aiba, dar asta este o alta poveste. Muzica este o emotie prin definitia ei, prin felul in care poate schimba din toate punctele de vedere o persoana, iar amalgamul acesta de sentimente furnizate de muzica se aduna undeva in bagajul nostru emotional pe care il caram cu noi spre o alta viata.
 Dragii mei, haideti sa nu ne batem joc de muzica. Creata in mod unic, rational si sentimental ne reflecta pe noi oamenii, cu frumusetea disperarii noastre si tragedia fiecarui zambet.

Victime iminente

Toate actiunile noastre au o continuitate undeva in viitor. In cazul in care facem lucruri benefice Universului, totu-i bine si frumos, dar in mare parte partile negative domina. Procentual nu pot spune ce si cum in legatura cu violenta in familie din Romania, dar ce stiu este cum poate afecta generatiile ce ies de pe mana unui parinte (sau ambilor in situatii critice) care isi trateaza copii cu multa, multa violenta. Incepand de la ignoranta, pana la urme lasate pe trupurile copiilor acestea constituie dovezi ale brutalitatii umane fara margini. Partea si mai proasta e ca acest caracter se perpetueaza si formeaza un cerc vicios in care oamenii sufera in tacere ca e vorba de cei ce abuzeaza sau victime.

Suntem obisnuiti sa invinuim in prima secunda pe cei ce aplica astfel de tratamente copiilor, dar in spatele acelei palme se afla o mare problema cu sine, un blocaj situat in comportamentul, personalitatea si realtionarea cu oamenii care nu poate fi inteles, iar asta duce la manifestari josnice si degradabile.
 in mare parte '''actorii'' princepali sunt sotiile ce incearca sa isi apere copii din calea sotului violent. Ce trist e sa spun ca  situatia aceasta e tipica, iar tacerea este scanteia ce aprinde toata povestea.
  Dar pentru cateva momente sa stam sa analizam situatia si sa ne dam seama ca fiecare "actor" al acestei tragedii are de suferit si pana in momentul in care acest cerc vicios nu se rupe sau nimeni nu intervine in destramarea acestuia, tacerea invaluie in continuare povestile nespuse ale unor victime iminente.

Ziua noastra cu 80 de cuvinte

Cuvintele dor nu-i asa? La nastere nimeni nu ne-a dat o garantie ca putem rezista tuturor cuvintelor grele ce ne sunt adresate fara mila. Nu iti ofera nimeni o reteta pe care daca o urmezi cu strictete ai sa lasi la o parte parerile si comentariile fara rost. Dar mintea noastra e conceputa in asa fel incat sa dea un rost acestor lucruri, desi asta este cu adevarat nesanatos. Asta in sensul in care chiar exista persoane ce nu se pot ridica de la nivelul plin de ceata in care se afla. Si nu e vina lor ca lucrurile acestea se intampla, ca se simt mai prejos decat ar trebui si ca nu pot vedea limpede lucrurile, prin punerea lor intr-o balanta si masurand fiecare cuvant in parte. Atunci toata lumea si-ar da seama de cat valoreaza un cuvant. Exact cum oamenii au anumite valori, cuvintele au de asemenea valori.

Un exercitiu de echilibru: Fiecare dintre noi ar avea 80 de cuvinte pe zi. Oricat de drastic suna, e de fapt un mod in care ti-ai da seama in cateva minute ca daca am avea un numar limitat de cuvinte, le-am folosi mai inteligent, pasnic si mai frumos. Nu am avea timpul si stocul necesar de cuvinte sa injuram, sa facem promisiuni pe care stim ca nu le vom tine sau sa gasim scuze josnice. 

Vanatori de recompense si oportunitati

Noi ne dorim intotdeauna lucrurile ce ne sunt interzize, lucrurile ce nu le putem obtine asa usor, sau chiar deloc. De exemplu un copil are un borcan cu biscuititi iar mama lui il pune undeva pe ultimul raft. Bineinteles ca dorinta copilului creste odata cu efortul pe care il depune sa ajunga la acei biscuiti. Cu sau fara copil sau biscuiti ideea e ca suntem niste creaturi foarte ciudate. Odata ce avem ceva nu stim sa il pretuim la adevarata sa valoare  pana cand il pierdem. Vedem lucruri noi pe care le ravnim in loc sa apreciem ce avem deja  transformandu-ne in vanatori de recompense si oportunitati. Poate ca nu toate lucrurile pe care ni le dorim sunt cele de care avem nevoie dar cert este ca dorinta se stinge iar ce ramane in urma este regretul ca am pierdut ceva mult mai valoros doar de dragul de a ne satisface o nevoie banala de cele mai multe ori. Dar cu ce pret? Cu pretul persoanelor ce nu stau mult pe ganduri atunci cand se simt neglijate si se indeparteaza. Asta pe buna dreptate in sensul in care deplina vinovatie nu le revine lor.
 Cu toate astea natura umana nu o poate invinge nimeni inclusiv incapatanarile sale, pentru ca nimeni nu invata lectia pana nu simte consecintele pe propria piele.

Corp, suflet, minte

"Ai sa darami cumva zidul care sta in calea fericirii tale. Nu stiu cum dar ai s-o faci." Asta probabil era vocea ratiunii care ma impingea sa fac un efort minim spre o anume aspiratie. Dar sunt surda. Mereu am fost cand a venit vorba de ratiune, de responsabilitaile mele morale si de forta de munca intelectuala m-am retras cu multi pasi inapoi. Pasi pe care ii regret, dar in continuare am sa bat in retragere. Mintea nu imi poate elucida acest mister, nici macar un alt organ nu poate sa faca asta, iar lucrul acesta este aproape tragic.
 Dupa ce imi suna ceasul dimineata, cu tot cu rutina zilnica, incep sa realizez ca soarele nu e asa stralucitor, ci doar orbitor. Cafeaua nu e energizanta, doar un pretext sa ma misc iar oamenii.. Oamenii sunt un alt esec al naturii, iremediabil poate. Nu imi pot afirma recunostinta fata de nimeni atata timp cat nu ma intelege nimeni. Ma aud putini, ma asculta si mai putini. Asa ajung acasa, cu ochii pe tavan si stau. stau pana ma dor ochii, pana ma dor oasele si imi simt gravitatia propriului corp ca se indeparteaza. Umiditatea din spatele ochilor s-a uscat de mult si asta a cauzat roseata ochilor mei, cand de obicei plangeam. Acum doar ma inrosesc si plec de locul faptei. Faptei? Care fapta? Fapta de zi cu zi, cea care m-a facut atat de goala inauntru. Atat de plina de nimic. Asta a cauzat ceva. Panze de paianjen peste tot. Corp, minte, suflet.