Corp, suflet, minte

"Ai sa darami cumva zidul care sta in calea fericirii tale. Nu stiu cum dar ai s-o faci." Asta probabil era vocea ratiunii care ma impingea sa fac un efort minim spre o anume aspiratie. Dar sunt surda. Mereu am fost cand a venit vorba de ratiune, de responsabilitaile mele morale si de forta de munca intelectuala m-am retras cu multi pasi inapoi. Pasi pe care ii regret, dar in continuare am sa bat in retragere. Mintea nu imi poate elucida acest mister, nici macar un alt organ nu poate sa faca asta, iar lucrul acesta este aproape tragic.
 Dupa ce imi suna ceasul dimineata, cu tot cu rutina zilnica, incep sa realizez ca soarele nu e asa stralucitor, ci doar orbitor. Cafeaua nu e energizanta, doar un pretext sa ma misc iar oamenii.. Oamenii sunt un alt esec al naturii, iremediabil poate. Nu imi pot afirma recunostinta fata de nimeni atata timp cat nu ma intelege nimeni. Ma aud putini, ma asculta si mai putini. Asa ajung acasa, cu ochii pe tavan si stau. stau pana ma dor ochii, pana ma dor oasele si imi simt gravitatia propriului corp ca se indeparteaza. Umiditatea din spatele ochilor s-a uscat de mult si asta a cauzat roseata ochilor mei, cand de obicei plangeam. Acum doar ma inrosesc si plec de locul faptei. Faptei? Care fapta? Fapta de zi cu zi, cea care m-a facut atat de goala inauntru. Atat de plina de nimic. Asta a cauzat ceva. Panze de paianjen peste tot. Corp, minte, suflet.

-Depresivii-

Depresiv ar trebui sa fie cel ce isi joaca rolul de om fericit pe timpul zilei, iar dupa ce trece pragul casei sale, isi termina reprezentatia, dar fara ca macar 5 persoane sa realizeze mascarada. Incepe sa rada, mai degraba, ranjeasca pe sub palarie caci ai mai pacalit o serie de oameni astazi. Dar de fapt el e singura fiinta pe care e pacalit-o, luand in considerarea probabilitatea ca persoana sa traiasca in propriul habitat fara altcineva in juru-i. Ei bine acea persoana este depresiva, iar partea cu ''totul o sa fie bine'' este placebo-ul dat de catre oamenii plictisiti de fericire. E doar un fel frumos de a spune ca nu ai pentru ce clipi, doar respiri sa vezi dubioseniile care te inconjoara, si prostia ce sporeste pe zi ce trece.
 Cand ajungi la toate de mai sus, esti intr-un punct mort pe un orizont foarte indepartat de cel normal. Poate chiar asa ar trebui sa fie, dar multe fete triste ar fi trebuit sa fie absorbite de un alt destin.Nu-i bai pentru ca  acesti oameni -depresivi- nu ies in evidenta, deci n-or sa le accidenteze calea "fericitilor". Dar in mare parte, daca intrebi pe cineva "Ce ai patit?" si el iti spune nimic, te asigur ca mereu e ceva, asa ca poti sa iti dedici 10 minute sa ii castigi increderea si sa il faci sa iti spuna, ori poti merge mai departe, fluierand pe drumul tau fara obstacole.